duminică, 28 februarie 2010

Întuneric

Deschid ochii.
Întuneric.
Unde sunt? Nu este patul meu...
Ce petrecere a ieșit! Aici trebuie să fiu, am adormit întru-un colț.
Prea mult gin tonic, cred ca proporția a fost 1/3 tonic si 2/3 gin.
Ceva sau cineva mă mușcă de gleznă. Mă doare. Trebuie să fie tipul cu care m-am mozolit toată noaptea. Habar nu avea să sărute, dar știe să muște.
E un întuneric negru.
Liniște. Doar inima mea și respirația mea se aude. El de ce nu se aude?
Mă ridic încet în fund și corpul îmi este cuprins de mâncărime. Simt cum urcă pe coloană și mă gîdilă și mă sperie.
Mă mușcă iar de glezna și simt cu îmi rupe carnea.
Țip și încerc să mă ridic. Tot corpul îmi este cuprins de acea senzație de mâncărime, simt cum urcă pe picioare, pe mâini, pe spate, pe sâni, pe gât, în păr. În unele locuri mai puternică, în alte mai slabă. Ca și cum ....
...mă gâdilă mustățile lui în ureche.
Dar nu avea mustață.
Sar din locul în care sunt și caut lumina, atingând cu mâna peretele care se mișcă. Dar nu perete se mișcă ci ceea ce am atins. Îmi retrag mâna și încerc să-mi caut bricheta. Am buzunarele pline, dar nu cu brichete. Caut disperată întrerupătorul, în timp ce corpul mă mănâncă și mă doare. Iar mă mușcă de gleznă. Ce caută pe jos? Cine sau ce e?
Găsesc un întrerupător desfăcut din perete și apăs cu grijă să nu se strice...




... gândacii se plimbă pe mine, prin părul meu, pe mâinile mele, pe picioarele mele. Un șobolan imens îmi sare în piept și mă mușcă de mâna cu care încerc să mă apăr.
Nu pot să țip...Gândacii îmi cad din păr în decolteul bluzei, când încerc să mă scutur. Ușa este lângă mine dar nu pot să ajung la ea, sunt înconjurată de șobolani. Șobolani mari și gândaci mulți. Toți se urcă pe mine și mă gâdilă și mă mușcă.
Reușesc să deschid ușa...
Poate nu trebuia, e un hol plin de șobolani înfometați și gândaci colorați. Nu pot să fug, nu pot să țip, nu e nimeni să mă ajute. Ar trebui să fug, dar unde? E o ușă la capătul holului, dar ...
Tipul de la petrecere apare de nicăieri și mă privește pentru o secundă, după care se îndreaptă liniștit spre ușă. Șobolanii se dau din calea lui, gândacii la fel, dar vin spre mine. Încerc să pășesc spre ușă și cu fiecare pas pe care îl fac, sunt mușcată de câte un șobolan. Mă dor picioarele, mă ustură gleznele. Calc printre ei, iar ei se reped să mă muște, se suie pe mine. Un gândac îndrăzneț se joacă în urechea mea, iar altul încearcă să se strecoare în nasul meu.
Reușesc să alerg spre tipul de la petrecere, călcând pe ei. Îi simt cum trosnesc sub pantoful meu, aud sunetul pe care îl fac când plesnesc. El merge calm spre ușă, iar ei fug din calea lui. Ajunge la ușă și se oprește, se întoarce, mă privește și îi văd zâmbetul...
Pășesc grăbită spre el, fără să privesc în urmă. Ce poate fii acolo? De ce mă întreb asta, și privesc în urmă. Un culoar plin de șobolani și gândaci, pe jos, pe pereți pe tavan. Toți vin spre mine înfometați.
"Așteaptă" ... aș vrea să-i spun celui ce-mi zâmbește ironic din tocul ușii.
Închide ușa după el exact când ajung.
-Clanța asta nenorocită ... și un gândac și face loc în gura mea. Îl scuip și mă întorc să caut o altă ieșire.
Sunt lipită de ușă în timp ce milioane de gândaci și sute de șobolani mă transformă în cină sau mic dejun. Nici nu știu ce oră e.
Un șobolan îmi sare pe fața și mă zgărie, în timp ce un sunet ciudat îmi zdruncină timpanele. Sunetul devine mai puternic și mai strident, dar nu îi îndepărtează. Șobolanul mă mușcă de ochii, iar eu încerc să opresc sunetul întinzând o mână.
...
Liniște.
Deschid ochii.
Un întuneric plăcut. O rază de lumină se reflectă în oglinda din colț.
Mă ridic să merg la baie, iar măncărimea parcă a dispărut, și durerea la fel.
A fost doar un vis.
Atunci de ce am fața zgâriată, gleznele pline de sânge, pielea ciupită și buzele iritate?

vineri, 26 februarie 2010

Despre ziaristi si jurnalisti...numai de bine

Pe zi ce trece ma minunez, mai mult si mai mult, de toate maimutele care ne strica ziua cu zambetul pe buze sau rautatea in varful degetelor.
Acesti oameni, formatori de opinie, modele in viata publica si privata, acesti sublimi manuitori ai creionului si cuvantului, se intrec pe ei in a debita cele mai mari ineptii din lume.
Lipsa de documentare, lipsa de profesionalism, lipsa de minim bun simt sau toate la un loc creeaza ziaristul sau jurnalistul de azi.
Exista exceptii, desigur, dar majoritatea cititorilor de prompter si dactilografilor sunt incredibili de limitati. Orice *uta zbuciumata iesita de pe bancile unei facultati se crede ziarist sau jurnalist, chit ca-i trebuie buletinul sa-si spuna numele.
Este suficient sa privesti televizorul si sa ai intre urechi mai mult decat un neuron stafidit, ca sa te simti insultat de prostia care razbate din cutiuta aceea. Nu stiu daca sunt alesi pe criteriul "slab cu duhul" sau pe criteriul "latra si nu gandi", dar este evident ca unii sunt incredibil de incantati cand spun cea mai mare prostie de pe lume. Peste noapte ei devin analisti politici, analisti economici desi unii dintre ei habar nu au ce reprezinta 24 Ianuarie sau care este diferenta dintre balanta externa si datoria externa.
Este adevarat ca presedintele lor le-a confirmat ca in tara sunt 90% cocalari; ascultatori de manele si votanti de-ai lui, deci prin deductie logica pentru *utifrici, sunt 90% de idioti care le inghit prostiile.
Ca sa-mi intelegeti revolta si sa nu credeti ca mi s-a pus mie pata pe stimabilii din cutiute si print, acum cateva zile, un deosebit purtator de barba de la o televiziune cu nume de urs, tot insista sa afle unde se duc banii de pensii. Daca ar fi avut bunul simt sa-si asculte interlocutorul, ar fi aflat ca parte din contributia lui la pensie se duce la pensionarii de azi, nu se duc intr-un cont constituit pe numele lui, sa-l astepte pe el pana se pensioneaza.
Da. Contributia noastra la pensie merge catre pensionarii de azi, dar si catre cei care nu au venit si au pensii sociale, catre cei cu cu handicap si cu pensia aferenta. Noi, la randul nostru, vom primii pensie de la cei care vor muncii cand noi vom mirosii zambilele in Cismigiu. V-a apucat frica? Va uitati la cei ce vin in urma noastra si va ganditi ca nu o sa aveti pensie? Nb- cei ce muncesc afara nu platesc pensia "mosilor si babelor" din ziua de azi.
Tot acum cateva zile, un domn important de la o televiziune, aproape reala, insista stupid pe vizitele unui proaspat demisionar din marele pardit de stanga. Nu conta ca acel om fusese urmarit, nu conta ca ii fusese violata intimitatea familiei, pe jurnalistul/ziaristul nostur il interesa ce a cautat domnul respectiv la SRI. Poate isi face cineva mila de grizonat si ii spune ca s-au dus vremurile cand se dadeau prietenii si familia in gat la secu. Acum suntem ascultati legal la telefon, deci nu trebuie sa mai batem drumul pana la ei sa turnam.
Si ca sa inchei apoteotic acest articol, dupa zarva din presa starnita de venirea lui Steve Tyler, un alt ziarist/jurnalist ne informeaza... ASTA. Care-i problema? Nici una, doar ca turneul se cheama "Cocked, Locked, Ready to Rock" si nu "Cocked, Loaded, Ready to Rock", dar pentru asta trebuia sa-l intrebe pe mister goagal, insa unghiutele ei de absolventa de jurnalistica (probabil, daca nu ase mai degraba) nu se preteaza la asa ceva.

joi, 25 februarie 2010

S-au trezit rumânii

Acum mulţi ani, pe când mă angajam prima data, am optat pentru simstemul public. Nu pentru că mi-ar fi plăcut în mod deosebit, ci pentru că a fost singura opţiune decentă la acel moment.
Fiind proaspătă absolventă şi proaspătăt încadrată în câmpul muncii, am început ca debutantă, asta însemnând 6 luni cu 50% salariu.
Sistemul de salarizare la bugetari a fost contruit de aşa manieră încât salariul de încadrare să fie mic, dar sporurile diverse să crească venitul prostului. Deoarece salariul de încadrare era cel care atragea atenţia, acesta a fost întotdeauna mic, nu doar în ultimii 4-5 ani. Sporurile au făcut mereu diferenţa.
În prima zi de muncă sunt chemată la biroul personal să semnez contractul de muncă, mi se arată biroul şi p-aici ţi-e drumul. Toate bune şi frumoase până în ziua în care se fac statele de plată care, din păcate, ajung şi la mine să le semnez.
Şi mă uit. Mă mai uit o dată. Şi încă o dată şi îi spun contabilei că trebuie să fie o eroare undeva.
Nu era o eroare, ci oroare. Eu, chiar debutant şi cu salariul la jumătate, aveam salariul 110 Ron (un milion o suta, la vremea aceea), iar femeia de servici avem 440 Ron (patru milioane patru sute). NU trebuie să spun că nu fusesem angajată femeie de servici, deşi ar fi fost mult mai bine, că în loc de 8 ore aş fi muncit 6, maxim 7 ore/zi. După minimele cunoştinţe de matematică pe care le am, chiar şi cu salariul întreg aş fi fost mult sub femeia de serviciu.
Este adevărat că responsabilităţile erau diferite, că mie îmi ţârâia fundul când semnam câte ceva şi îmi luam papară dacă nu o făceam, pe când femeia de serviciu stătea liniştită în oficiul ei şi fuma. Şi aşa a apărut "ai carte, n-ai parte".
După ani buni de sporuri măreţe, unii mai deştepţi s-au gândit să le elimine. Toate acele sporuri sunt prevăzute în Contractele Colective de Muncă, contracte negociate de sindicalişti cu conducerea şi acceptate. La momentul la care CCM-urile au început să facă funcţioneze deplin, parlamentul rumânilor era plin de .....toţi liderii de sindicat, unii ajunşi miniştrii, alţii premieri.
Or să dispară sporurile, de la proşti şi nu de toată lumea, or să dispară şi ultimii oameni care mai muncesc prin birourile acelea şi o să rămânem tot o ţară din lumea a treia.

Hai să încercăm un exerciţiu de imaginaţie.
Încercaţi să trăiţi cu 600 Ron (150 Euro) o lună întreagă.
O să spuneţi că aveţi rate la casă, la maşină, la frigider. Ei bine, şi ei au rate şi eu am întreţineri de plătit şi ei au copii de dus la şcoală.
Credeti că reuşiţi?

miercuri, 24 februarie 2010

Cine n-are un Lenți să-și cumpere

Bănuiesc că nu mai trebuie să spun cine este Lenți Chiriac. E omul care respiră rock prin toți porii, cel care ne-a învățat rock când nu știam să ne scriem nici numele, cel care ne dădea rock pe pâine la Radio Nova 22.

Cu timpul te aștepți ca omul să se schimbe, să uite să bea bere proastă într-o cârciumă puturoasă, să uite să meargă cu atobuzul, să uite că există rock. Ei bine, Lenți e printre ultimii mohicani...dar este.

Aseară bănănăiam pe canalele TV și am ajuns, habar nu am cum, pe Antena 1. Ce căuta Lenți acolo habar nu am, dar ce a spus el.... A confirmat.



Metallica, Slayer, Rammstein, Megadeth, Black Sabbath, Anthrax, Eric Clapton



Nici mie nu-mi vine să cred. Pare prea frumos să dai vacanța de vară pe o serie de concerte extraordinare. Și ce? E doar o vacanță in care nu mai alergi disperat la alții să-i vezi pe "granzi".
România pare un cimitir al elefanților, fără să jignesc pe nimeni, dar parcă prea mult am așteptat să vedem ceva cu adevărat valoros și nu un playback a la Madonna. Trebuie să așteptăm să imbătrânească, să se despartă și apoi să se reunească, să devină bunici și apoi ajung și aici.
Mai sunt niște granzi care nu au trecut pe aici și nu și-au anunțat nici intenția, dar hai să nu fim pesimiști. Atâta timp cât nu am căzut de pe harta, mai avem ocazia să fim o ultimă stație.

marți, 23 februarie 2010

Conjuratia imbecililor

Acum ceva timp, o prietenă foarte bună a decis că este momentul să mă delecteze cu o carte "genul meu". Cel puţin, aşa a spus ea. Nu prea am înţeles eu care este genul meu de carte, poate pentru că nu am un gen preferat sau poate pentru că aştept ecranizările.
Dau prima pagină la "Conjuratia imbecililor" de John Kennedy Toole şi încep să citesc.

După primele 2 paragrafe, mă apucă nervii. Ignatius îmi devine pe loc antipatic, mă scoate din sărite cu şapca lui şi cu fudulia lui ridicată la rang de artă. Şi încerc să citesc în continuare, doar că nu reuşesc să citesc mai mult de 2-3 propoziţii pe zi, căci Ignatius mă scoate şi mai rău din sărite.
După ce trec de primele propoziţii, aşa îmi doresc să fiu acolo, în New Orleans, unde în loc să ascult un dixieland jazz, să-l caut pe Ignatius şi să-i rupt căciula aia tâmpă.
Este incredibil cum autorul reuşeste să transforme personajul principal în unul de lângă noi, în acel om pe care-l tolerăm zile în şir cu aroganţa, fudulia şi lipsa de tact, dar care ne scoate din minţi când citim despre el.
Am reuşit să citesc cartea, gândindu-mă că undeva, cineva trebuie să-l calce cu maşina sau să-i dea cu ceva in cap, că prostia nu poate fi universală, că totul are o limită...dar nu.
M-am lăsat atrasă în lumea lui Ignatius, am râs cu hohote de personajele cu care interacţiona şi de modul în care o făcea, am râs pentru că totul se întâmplă aici.
Am ajuns să scriu şi despre cărţi pe blog, de unde se înţelege că a trecut indigerent prin faţa mea Domnul cu şapca verde, dar dacă a reuşit să-mi smulgă 2 cuvinte ...chiar merită.
O să vă placă, după ce o să vreţi, şi voi, să-l vedeţi călcat de maşină.
p.s. cartea abundă în descrierea cerceafurilor murdare, dar nu în stilul Danielle Steel- oricare o fi ăla.

joi, 18 februarie 2010

Cumpar loc la spitalul 9

Doar ce am scris ca suntem autoritatea in tara, doar ce m-am luat de toti ignorantii si neimplicatii din tara, doar ce mi-am spus oful....doar.
Vin astazi ca omul de la munca, un pic obosita dupa o "cafea vorbita" (cine nu stie conceptul, n-are bani d-ajuns sa-si cumpere cafeaua asta), gandindu-ma ca imi lipseste o factura din dotare. Ca orice om proaspat mutat la casa lui, inca tin evidenta lucrurilor si nu uit de apometre. E ca la masina, cand e noua o speli de-i iei luciul, cand imbatraneste o lasi sa creasca porumbei in ea (ideea cu porumbeii e alta, dar intelegeti voi). Deschid cutia cu surprize (cutia milei sau cutia facturala), ca de cand s-a inventat messul si facebook-ul, in cutia respectiva mai au loc doar facturile nu si scrisorile sau felicitari de la prieteni si familie, si iau minunata factura de la Enel. Nu stiu cum se face ca discutasem mai devreme de cat de norocoasa sunt ca platesc putin lumina, gazele si alte balarii d-astea de tin de confortul personal.
Si raman ca muta la ....poarta noua.

Nu ati inteles?

Pai se face ca in luna decembrie a anului trecut, am cerut schimbarea contoarului de curent. Luna trecut am primit factura prin care, desi mi s-a spus ca nu platesc nimic, trebuia sa platesc contoarul. Ca un cetatean model care nu avea nicio hartie la mana ca nu trebuie sa pleteasca rahatul acela, platesc.

Factura de mai sus ma astepta cuminte in cutia cu surprize sa-mi spuna ca in 2 (doua) luni am de plata 3.825 Roni (38 de miliaone vechi sau 910 Euro), nici mai mult nici mai putin decat 10.000 (zece mii) de kw.

In prima faza, am crezut ca au gresit destinatarul, dar citind mai bine am vazut ca nu. Norocul meu ca nu ma dau pe spate astfel de chestii. Pentru orice dot exista antidot, iar in cazul in care antidotul nu-si face efectul.... ne vedem la stiri.

Nu mai exista limita a bunului simt, suntem HARTUITI (hartuirea poate fi si altfel decat sexuala) de stat prin fisc, de companiile cu monopol prin facturi, de politicieni prin promisiuni desarte, de presedinte prin lacrimi seci, de banci prin portarei.

Ma bucur si ma enervez cand vad cate un smecheras care da "tepe". Ma bucur ca ii lasa cu ochii in soare dupa toate nesimtirile pe care si le permit si ma enervez ca stiu ca tot noi platim.

Ma gandesc ca nu trebuie sa astept pana se va intampla evenimentul si trebuie sa actionez. Vreau sa-mi cumpar loc la spitalul 9, caci mai tarziu ma tem ce se vor da "pe sub mana".

p.s. va hartuiesc cu lipsa diacriticelor, dar trebuie sa hartuiesc si eu pe cineva.

marți, 16 februarie 2010

Una mica-n lift

Cum a început Olimpiada şi cum sunt mare fan a privitului la sporturile de iarnă şi mai puţin a practicatului, dimineţile mele încep foarte târziu. Mult prea târziu.
Cum la ora la care am reuşit să mă trezesc trebuia să fiu la birou deja, am lăsat ultimele retuşuri pentru lift.
Liftul din blocul în care m-am mutat este minunat, are atât avantaje cât şi dezavantaje pe măsură. Dacă eşti cu iubitul/iubita in lift, de la parter până la ultimul etaj sau invers, ai timp de "una mică", iar cu puţin efort si consideraţie chiar 2. Din păcate, seara, când te întorci de la un pahar de ... apă plată cu lamâie... este de preferat să foloseşti scările dacă vrei să ajungi înainte de ... vremea ploioasă.
Azi dimineaţă, cum spuneam, mă grăbeam să ajung la birou înaintea prânzului şi m-am gândit că este mai bine să mă machiez în lift. M-am gândit că moşii ce bifează la prima oră în piaţă s-au întors de mult, e deja prea târziu pentru alţi întârziaţi, deci in lift să fie.... sesiunea de pictat.
Exact când am ajuns la parte, deşi terminasem de făcut ceea ce trebuia, şi mă pregăteam să-mi bag rimelul in geantă, un vecin deschide uşa la lift.
Aţi vazut filmele acelea proaste în care unii se întâlnesc faţă în faţă, se sperie şi ţipă? Înseamnă că nu locuiţi pe scara mea. Dacă până azi dimineaţă mai erau câţiva vecini cu care nu avusesem plăcerea să mă cunosc, azi m-am cunoscut.
Şi nu oricum. Am reuşit cel mai bun ţipăt de când mă cunosc eu, iar vecinul care a deschis uşa nu s-a lăsat întrecut. Ce mai... un adevărat recital Mercury&Caballe. Au ieşit toţi vecinii pe scară şi ne-au "aplaudat".
S-ar putea spune că am ceva cu vecinul acesta pentru că a mai avut câteva ghinioane şi a început să mă ocolească, dar de azi e sigur. O să folosească scările.

luni, 15 februarie 2010

Autoritate

În sfârşit ne bucurăm de o iarnă aşa cum trebuie. Desigur, mai bine ar fi fost ca această iarnă să aducă cu sine şi bucuriile statului acasă, bătăilor cu zăpadă şi somnului până târziu. Cum spune englezul "it comes with the territory", aşa că dacă ţi-ai dorit să fi mare şi sa bei legal sau să fumezi sau să nu mai faci teme, trebuie să te dai jos din pat şi să înoţi alături de ceilalţi, că a trecut vremea când priveam ninsoarea de la geam.
Comunismul, de fapt reminiscenţele acelei perioade, ne urmăresc şi ne vor urmări toata viaţă. Nu contează că ai 5 ani sau 50, eşti crescut să crezi că alţii sunt datori să facă ceea ce ţie nu-ţi place.
Ne-am învăţat să ţipăm la fiecare ninsoare că autorităţile nu-şi fac treaba, că nu inlătură zăpada de pe carosabil şi trotuar. Dar OAMENII îşi dau zăpada din faţa curţii? Oamenii, nu autorităţile, işi dau zăpada din faţa magazinelor? Oamenii îşi curăţă balcoanele când văd că se fac ţurţuri?
Nu. Toţi aşteaptă să vină altcineva, unul mai prost, să facă toate astea în locul lui. Unul mai prost dar care îl va taxa.
Ne-am obişnuit să urlăm după autorităţi când ne cade lumina, chiar dacă ni s-a ars nouă o siguranţă în casă, urlăm la autorităţi când ne dăm foc la casă că nu au ajuns în timp, urlam la autorităţi că nu ne fac drumurile dar continuăm să gonim cu 200km-h, urlăm la autorităţii când suntem inundaţi chiar dacă ne-am construit casa aproape in apă... şi o facem toată viaţa.
Ne naştem strigând la autorităţi şi la oficial când ceva nu ne merge nouă bine. Nu mai contează ca poate chiar tu eşti autoritatea sau oficialul care ar trebui să facă ceva, tu trebuie să ţipi.
Când ne căsătorim, vrem de la autorităţi 200 de euro. Dar in noaptea nunţii de ce nu am ţipat după autorităţi?
Când nu câştigăm la loto, autorităţile sunt de vină, când câştigăm ...uităm să mai plătim impozitul şi facem "ciocul mic".
Când ni se fură din buzunar, autorităţile sunt de vină că suntem noi aerieni, dar când vedem un furt sau o bătaie întoarcem ochii ca nişte ingnoranţi ...ca doar autorităţile nu ne-au plătit lecţii de karate.
Nu mai căutaţi vinovaţi. E clar. Autorităţile sunt de vină. Pentru orice şi pentru tot.
Culmea ironiei este că autoritatea suntem NOI. Nu sunt nemţii, nici bulgarii şi nici indienii. NOI suntem autoritatea în ţara asta. Noi, cei care ne plângem că nu există autoritate.
Nu există autoritate, autoritatea e ocupată cu plânsul că nu există autoritate.

vineri, 12 februarie 2010

Loca perdida

Din când în când mi se face dor de plecare... de alte locuri, de oameni noi, de lucruri noi, de altă eu. Mă plictisesc repede de lucruri, de locuri ... de tot ce nu-mi stârnește interesul continuu.
De oameni nu mă plictisesc, pe oameni îi accept lângă mine de la început sau nu. Nu-mi plac oamenii falși și oamenii proști. Mă încred în instinct, în primul instinct atunci când întălnesc o persoană și rar, foarte rar, se întâmplă să greșesc.
Probabil că felul meu de a fi le dă multora încrederea să se joace, să poarte măști, să creadă că în spatele privirii mele se ascunde un copil. Sunt copil DOAR când vreau.
Mi-e dor de fustele scurte, de nisipul cald, de salsa veche de pe strada 11 Iunie, de nopțile pierdute pe canapelele acelea pline de spumă în așteptarea primului tramvai, de gașca nebună ce nu se cunoștea dar dansa până în zori, de diminețile când ajungeam la facultate după o noapte de merengue, de tocurile cui și piatra cubică, de EL care a învățat să danseze ”Follow the leader“ doar ca să fie cu mine, de tequila, pălincă și muzică alături de Elvis Crespo.
Mi-e dor de vremurile când cea mai mare avere a mea erau casetele și bluza albă, când cele mai mari probleme erau examenele, când cele mai apăsătoare rate erau nopțile de dans, când cel mai mare dușman era timpul, iar cel mai bun ginul.
Timpul a rămas cel mai mare dușman. Restul ... sunt tot eu, când te aștepți mai puțin- cu capul în nori și când speri mai mult- cu picioarele înfipte adânc în pământ.

joi, 11 februarie 2010

Michael Jackson tribute

Nu este o glumă.
Nu mi-a plăcut niciodată Maicăl ca persoană, iar muzica lui nu a trezit nimic în mine, dar un tribut tot trebuie adus.
Sper să vedeţi partea frumoasă în clipul de mai jos.

miercuri, 10 februarie 2010

Parfum de București

De când orașul e sub nămeții de zăpadă, am dat peugeot-ul pe pejos, am căutat prin sertare portofelul electronic și am luat RATB-ul și Metrorexul la picior. M-am transformat în cetățeanul model, am urmat sfatul edililor, am lăsat mașina acasă, acoperită de cea mai mare gramadă de zăpadă din parcare (am doar hârtii de 100 ron și nu am riscat să nu primesc rest de la băieții descurcăreți), și am eliberat orașul. În mod normal, acum ar fi trebuit să avem un oraș curățat de zăpadă dar, doar, în mod normal.
După ce am bifat cu stoicism la metrorex, am decis să ies la suprafață, nu că aș ascunde ceva sexual vorbind, dar m-a deprimat metroul. Atâta lume, mult prea mult pentru gustul meu, atâtea fețe triste cu noaptea-n cap, prea multe mp3-uri și ipod-uri cu manele și bang-bang-bang, prea mult cancan si click, prea multă pipăială de dimineață.
Am ieșit la suprafață și am trecut la 282, autobuzul 282. Deși nu merg decât 3 stații cu acest autobuz, deși mă urc în el la mult timp după ce a trecut pe la gară, există, în fiecare dimineață, un damf ce mă urmărește toată ziua.
Mirosul de materii fecale combinat cu transpirație stătută și nespălată cu lunile se răspândește în fiecare dimineață în autobuzul 282.


O zi de putoare, doua zile... am schimbat ora la care plecam de acasă crezând că de vină este un autobuz anume, dar nu... toate put la fel.
Indiferent de oră și autobuz, pe linia lui 282, pute a gară. E adevărat ca autobuzul trece și pe la Gara de nord și pe la Basarab, dar nu înteleg de ce trebuie să plimbe putoare prin tot orașul. Și când mă gândesc că trece prin Dorobanți, printre cafenele, să împută el zona....sau o fi invers? Culmea este că după ce am mers cu autobuzul ăsta, deși am făcut cea mai mare echilibristică din lume să nu ating nimic, miros a aurolac, eu și toți călătorii utilizatori de apă și săpun.

Stau și mă întreb dacă acum, când sunt minus "nșpe" grade de îngheață și mama lui de miros și nas, cum o fi la vară? Cu puțin noroc, dacă vara nu-i ca iarna și dispare mormanul de zăpadă de pe mașină, nu o să aflu cum e vara în 282.

E singurul autobuz mirositor sau mai sunt și altele, să sțiu dacă mă întorc în subteran?

sursa foto

Looking for Godiva

Nu plec în căutarea călăreţei dezbrăcate, Godiva, ci în căutarea renumitei ciocolate. Deja simt urările de "drum bun şi cale bătută" din partea voastra. Promit sa va spun daca mi-a plăcut aşa cum mi-a plăcut Parisul.

Sfătuitorii m-au îndrumat către Bruxelles, aşa că de ziua mea merg să pap o ciocolată în inima U.E.

Zarurile au fost aruncate, rezervările făcute, mai rămâne să fie sănătoşi protagoniştii şi să se bucure de o ciocolată, două....mai multe, dar şi de o bere pe cinste. Chiar mi-am prospus să găsesc fizic pub-ul cu peste 2.000 de feluri de bere, căci virtual l-am găsit - Delirium Cafe.

Pentru că tot discutam ieri despre companiile low cost, am ales un zbor Tarom. Diferenţa dintre acesta şi un low cost (blueair) a fost de 30 de euro în favoarea low cost. Ceea ce a contat foarte mult a fost timpul. Blueair ajunge la Bruxelles la ora 18 şi pleacă de acolo la ora 11, ceea ce însemna să pierdem 2 zile de plimbare, în schimb, Tarom ajunge acolo la ora 6 şi pleacă la ora 22.






Sunt multe de spus, dar eu abia aştept să beau o bere, să mănânc o ciocolată şi să nu răspund la telefon de ziua mea.







sursa foto sursa foto

p.s. am schimbat formatul pentru că mi se părea tare deşălat cel vechi, dar voi nu ziceaţi nimic.

marți, 9 februarie 2010

Low-cost or big lie

Acum cativa ani, cand imi sustineam licenta cu tema "Strategii de piata ale companiei Tarom", un profesor din comisie a gasit de cuviinta sa faca o gluma intrebandu-ma daca Tarom mai sta in aer. La acel moment compania Tarom nu se alfa in cea mai fericita situatie, incercand sa reziste in fata concurentilor puternici si sa-si pastreze destinatiile traditionale.
Intre timp, "piata aero" din Europa a fost invadata de companiile "low-cost". Succesul acestora s-a datorat tarifelor foarte mici de la acel moment prin comparatie cu companiile de traditie. Dar acel tarif venea cu un pret pe care putini l-au inteles- aeroporturi de mana a doua, chiar daca asta insemna mai bine decat cel mai bun aeroport al nostru- Otopeni, intarzieri de la 10 minute la ore si chiar zile, personal necalificat, distante mai mari de oras.
Incetul cu incetul, cursele low-cost care opereaza in estul Europei s-au transformat in rate preorasenesti din care nu lipseste goldeanu, picioarele nespalate si traista de rafie. Siguranta si seriozitatea nu mai conteaza, atata timp cat CREDEM ca sunt mai ieftine aceste curse.
La prima vedere sunt, dar haideti sa facem un calcul sa vedem ce se intampla.






Sa luam o excursie la Viena. Un zbor de o ora, in care poti rezista fara un suc sau sanvis la bordul aeronavei (5-10 euro) si fara sa cumperi de pe aeroport o sticla de 0,5 l de Dorna cu 10 Ron, iar aeroportul de este comun indiferent de tipul companiei (Vienna Intl).
Desi suntem in Februarie, am ales data excursiei in Aprilie, stiut fiind ca daca iti cumperi biletul din timp este mai ieftin, un city break de 3 zile.

Ce observam mai sus? Pentru un city break in week-end sau nu, cea mai ieftina oferta este a celor de la Austrian Airlines -64 Euro.
Air Berlin sau Flyniki (compania fostului campion mondial de Formula 1, Niki Lauda) sunt 2 companii low-cost care opereaza aceasta destinatie, dar mult mai scumpe decat AuA- 123 Euro.
Mi se pare mie sau nu e mai ieftin cu low-costul?
In general cursele low-cost nu acopera perfect un week-end, iar daca se intampla, orele de decolare sunt in mjlocul zilei.
Va sfatuiesc ca, inainte de a pleca intr-o excursie organizata de voi, sa va informatii si sa alegeti cea mai buna varianta de zbor.
Acum ceva timp, am plecat la Budapesta cu o rata Wizzair (50 Euro dus-intors), dupa o asteptare de 1 ora pe Otopeni, dupa imbranceala pe scaune, am mai asteptat 30 de minute in avion pana a primit ok de decolare, timp in care ne-am copt pe scaunele de musama. La Budapesta, la intoarcere, a fost mai bine. Nu am asteptat decat 2 ore, timp in care ne-au trimis de la o poarta la alta. "Noroc" ca si la Budapesta, aeroportul pentru low-cost, e ca la noi (Baneasa)- ajungi lejer cu autobuzul.
Voi cu ce companii alegeti sa va deplasati? Ati avut aventuri cu low-costurile?

luni, 8 februarie 2010

De ce ti-e rusine?

Acum cateva zile, discutam cu o prietena despre o intamplare nu tocmai de povestit. Genul acela de intamplare pe care nu o stii de cat tu, cei care au participat si, poate cel mult, prietenul cel mai bun.
Nu ma astept ca cineva sa recunoasca public momentele mai putin placute din viata lui sau a ei. Nu ne place sa povestim intamplari "rele" despre noi, dar ne place sa povestim despre altii.
Ne place sa-i punem pe altii in posturi cat mai delicate si sa le scoatem in evidenta defectele, fara sa le vedem pe ale noastre.
Indiferent de timp sau loc, toti am povestit sau am fost subiectul unei povestiri spre amuzamentul celorlalti.

Exista momente in viata ta, momente de care sa iti fie jena ca ar putea sa le afle altii?

joi, 4 februarie 2010

Nu mai am tigari

Acesta era strigătul de luptă pe vremea când ascultam Cargo, iar Kempes nu ne părăsise pentru canguri.



Vremurile bune s-au întors și de dimineață strig "nu mai am țigări". Nimeni, dar nimeni nu-și face milă de mine să-și deplaseze dorsalul până la magazinul din colț (ce ne-am face fără magazinul de la colț) și să-mi cumpere un pachet de țigări.
Sigur, există varianta abținerii, dar ca orice "drogat" care se respectă, atunci când se termină doza, intru în sevraj.
Și ce mă gândesc eu? Cam ce varainte de rezervă am?
Una ar fi să mă abțin. WTF. Aș strica șirul celor trei vicii care mă definesc ca om și nu pot să mă schimb peste noapte.
O altă variantă ar fi

Ce poate fi mai plăcut decât o nargilea cu tutun de trandafir? Marele avantaj ar fi că iți miroase toată casa a trandafiri și nu a picioare nespălate, plus nu mai trebuie să folosești tot felul de spray-uri. Dar narghileaua nu o poți lua dupa tine peste tot, nu? Cum ar fi să mergi la un film și, înainte de intrare, să dai o fugă afară, să prepari repede o nargilea și să o fumezi în 5 minute? Dacă stau să mă gândesc, nu ar fi nici asta o idee rea, s-ar găsi destui doritori și, dacă ai muștuce de schimb, iți scoți banii pe taxiul cu care vii și pleci...cu narghileaua.

O variantă și mai simplă ar fi țigările de foi. Un pachet de tutun, un pachet de foițe și ai propria țigare. Cam tare, dar merge, plus că tutunul are un miros de coniac. Așa te asiguri că nu mai este necesară folosirea rujului, buzele ți se colorează imediat, mâinile la fel, dar asigură-te că ai prin apropiere o periuță de dinți sau un spray de gură....put rău de tot țigările astea. E destul de greu să pleci cu tutunul și foițele după tine, să iți faci țigare pe la colțuri și să începi să scuipi tutun precum văcarii americani.

Am parfumat casa, am scuipat precum văcarii, dar tot trebuie să merg să-mi iau țigări.
Nu mai am țigări, n-am ce să fumez.

sursă foto

miercuri, 3 februarie 2010

Lepsa cu filme ...all inclusive

De la Nina am aflat de concursul organizat de Hotcity and Cinema City, cam prea mult city in combinatia asta.
Concursul "Be a VIP all inclusive for one night" inseamna un loc in sala VIP de la Cinema CIty, la filmul Sherlock Holmes, dar asta numai dupa o recenzie a unui film vizionat la cinema.
In ultima vreme am vazut destul de putine filme la cinema, rezistand cu greu tentatiei de a combinat sunetul dolby cu plescaitul de floricele si melodiile telefoanelor, dar daca trebuie...sa trecem la treaba.
Prima aventură 3D a fost "Ice Age: Dawn with the Dinosaurs", un desen animat mult aşteptat. Dacă prima parte din trilogia "Ice Age" a fost interesantă, a doua parte a fost de-a dreptul uimitoare, ultima parte a avut oarecare lipsuri.
"Ice Age" a fost creat în jurul veveriţei, Scrat, personaj care se îndrăgosteşte şi nu, în ultima parte. Nu ştiu de ce, dar cu toţii reuşim să identificăm în jurul nostu un Scrat, acel personaj care te face să râzi, după care îţi vine să-l iei la palme.
Tot în ultima parte, apare un personaj nou, Buck , un Jack Sparrow al desenelor animate, la fel de acid şi viclean precum Jonhhy Depp în "Piraţii din Caraibe", şi dacă nici pentru asta nu merită văzut acest desen animat...
"Ice Age" e un desen animat care, vazut în 3D sau nu, trebuia să umple sălile de cinema, nu doar cu copiii şi părinţii lor. E genul de film pe care trebuie sa îl vezi indiferent dacă ai 5 ani sau 60 de ani, dacă ai copii sau eşti celibatar convins, dacă eşti elev sau casnică.

Dau leapşa mai departe şi aştept să spună cineva că nu i-a plăcut "Ice Age"...poate Scrat?

luni, 1 februarie 2010

, și, și,

Am terminat școala acum mult timp, parcă prea mult timp, dar îmi mai amintesc unele lucruri elementare învățate in acea perioadă.
În spiritul acelor vremuri, dar mai ales în spiriul vremurilor actuale, când matematica si limba română se învață de pe google, TREBUIE să spun. Nu știu dacă ați mai urmărit filme la tv, indiferent de program, toate abundă în greșeli. Nu mă pretind o cunoscătoare, am terminat realul, deci nu am mai făcut gramatică de prin generală, dar se pare caă nu se mai cunoaște regula lui "și".
Indiferent de poziția lui in propoziție, "și-ul" este precedat de o virgulă.
Eu am invățat că nu se pune virgula inainte de "și" dacă avem enumerare de genul sau , dar în niciun caz nu se pune virgulă în cazul următor:

Traducerea unui film, serial sau ce-o fi acela, presupune minime cunoștințe de gramatica limbii române. Nu oricine învață 3 cuvinte intr-o limbă străină are și competențele necesară pentru a traduce un film. Pe un post național. La care se uită toți copiii.
Revistele, televiziunile, ziarele au o mare responsabilitate în alegerea persoanelor care scriu pentru publicul larg, public format și din copii. Din păcate, ceea ce văd e mult mai puternic în mintea lor decat ceea ce li se spune la școală.

Oare cei care ne traduc filmele astăzi sunt pionierii învățatului pe net? Voi ati observat asta?